Moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur și viețile celorlalți cuvioși și mucenici – 27 ianuarie

Sfântul Ioan Gură de Aur este cinstit pe 27 ianuarie printr-un moment de mare bucurie pentru întreaga Biserică: aducerea moaștelor sale la Constantinopol, după ani de exil, nedreptate și suferință. Ziua aceasta nu este doar o comemorare istorică, ci o sărbătoare a dreptății lui Dumnezeu, care își arată, în timp, biruința asupra intrigilor omenești.

Pomenirea Sfântului Ioan Gură de Aur ne așază în față chipul unui ierarh curajos, care nu a tăcut în fața păcatului și a nedreptății, nici măcar atunci când acestea se ascundeau sub haine împărătești. Viața lui devine o chemare la mărturisire curată, la dragoste de adevăr și la nădejde, chiar atunci când pare că răul învinge.

Sfântul Ioan Gură de Aur ierarhul care a înfruntat nedreptatea

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost arhiepiscop al Constantinopolului și unul dintre cei mai puternici predicatori ai Bisericii. Glasul lui nu cruța păcatul și nu se lăsa cumpărat de laude sau de favoruri omenești. A vorbit deschis împotriva nedreptăților sociale, a luxului exagerat și a cruzimii față de cei săraci, arătând că Evanghelia nu este doar pentru biserică, ci pentru toată viața.

Cuvintele sale au deranjat mai ales acolo unde păcatul era ascuns sub putere și slavă lumească. Împărăteasa Eudoxia, deranjată de predicile lui împotriva abuzurilor, a făcut tot posibilul pentru a-l îndepărta din scaun. Așa a început lungul drum al exilurilor, al suferințelor și al umilințelor pe care Ioan le-a purtat cu răbdare și cu nădejde neclintită în Dumnezeu.

Departe de a-l doborî, aceste prigoniri au făcut și mai limpede cine era, de fapt, Ioan: un păstor care își iubea turma până la capăt. În scrisorile lui din exil, el nu se plânge de dureri, de frig sau de lipsuri, ci se întristează doar pentru Biserică, pentru tulburările din sufletele credincioșilor și pentru rănile pricinuite de dezbinări.

Exilul și sfârșitul unui mare ierarh

Scoas din scaun, plimbat dintr-un loc în altul, bolnav și slăbit, Sfântul Ioan Gură de Aur și-a sfârșit viața în depărtata Pitius, în anul 407. Ultimele lui cuvinte – „Slavă lui Dumnezeu pentru toate” – au rămas ca o pecete peste întreaga lui lucrare. Nu există revoltă, nu există amărăciune, ci doar încredere în voia lui Dumnezeu, Chiar și atunci când oamenii l-au nedreptățit, el a rămas în duh plin de pace și de iertare.

Trupul lui a fost îngropat în Comane, departe de cetatea în care slujise și pentru care își dăduse viața. Dar pentru Dumnezeu niciun pas făcut pentru adevăr nu se pierde. De aceea, istoria Sfântului Ioan Gură de Aur nu se încheie la Comane, ci continuă, cu și mai multă lumină, prin aducerea moaștelor lui la Constantinopol.

Aducerea moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur în Constantinopol

După moartea lui Arcadie și a împărătesei Eudoxia, la cârma imperiului a ajuns fiul lor, Teodosie al II-lea. În vremea patriarhului Proclu, ucenic al Sfântului Ioan, conștiința Bisericii a început să ceară dreptate. Cel care fusese alungat pe nedrept trebuia cinstit cum se cuvine.

Teodosie a poruncit să fie aduse moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur la Constantinopol. Potrivit tradiției, atunci când cei trimiși au încercat să ridice racla, trupul sfântului părea greu și nemișcat, de parcă nu ar fi acceptat să plece. Abia după ce împăratul a scris o scrisoare de pocăință și rugăciune către sfânt – cerându-și iertare în numele celor care îl nedreptățiseră – racla a putut fi ridicată cu ușurință.

Racla cu sfintele moaște a fost adusă pe mare spre Constantinopol. Se spune că, pe drum, corabia s-a oprit în chip minunat în dreptul viei văduvei Calitropia, cea căreia Eudoxia îi luase pământul cu nedreptate. Abia după ce via i-a fost înapoiată, marea s-a liniștit și corabia și-a putut continua drumul. Era un semn limpede: Dumnezeu nu uită lacrima nedreptățiților, iar dreptatea Sa lucrează chiar și atunci când pare că totul e pierdut.

La sosirea în Constantinopol, patriarhul, împăratul și mulțimea credincioșilor au primit moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur cu lacrimi și cu bucurie. Racla a fost așezată mai întâi în biserica Sfânta Irina, apoi în marea biserică a Sfinților Apostoli. Tradiția spune că, în acel moment, s-a auzit un glas zicând: „Pace tuturor”, ca și cum sfântul ar fi binecuvântat din nou cetatea care îl alungase odinioară.

Moștenirea duhovnicească a Sfântului Ioan Gură de Aur

Pomenirea aducerii moaștelor nu este doar o sărbătoare a unei minuni, ci și o chemare la a redescoperi cuvintele și scrierile Sfântului Ioan. Omiliile lui la Evanghelii, tâlcuirile la epistolele Sfântului Pavel, cuvântările despre pocăință, despre milostenie, despre căsătorie, familie și creșterea copiilor sunt actuale și astăzi.

El a vorbit simplu, direct și plin de foc, astfel încât și oamenii simpli, și cei învățați îl puteau înțelege. A arătat că adevărata bogăție nu este aurul, ci milostenia; că adevărata demnitate nu stă în rang, ci în curăția inimii; că Biserica este locul în care săracul și bogatul stau alături, egali înaintea lui Hristos.

De aceea, 27 ianuarie devine, pentru credincioși, o invitație la a citi, a asculta și a trăi mai profund învățăturile acestui mare ierarh. Nu doar să îl cinstim cu buzele, ci să îi urmăm curajul, dragostea de adevăr și delicatețea față de cei suferinzi.

Alți sfinți pomeniți pe 27 ianuarie

În aceeași zi, Biserica îi mai pomenește și pe alți sfinți care, în feluri diferite, au slujit lui Hristos. Sfânta Marciana împărăteasa este amintită ca o femeie de rang înalt care și-a folosit poziția nu pentru slavă omenească, ci pentru apărarea credinței, pentru ajutorarea celor în nevoie și pentru împodobirea Bisericii.

Cuviosul Claudin și Cuviosul Petru Egipteanul sunt pomeniți ca nevoitori ai pustiei, oameni care au ales tăcerea, rugăciunea și simplitatea, pentru a se uni cât mai mult cu Dumnezeu. Prin viața lor ascunsă, dar plină de har, ei arată că sfințenia nu înseamnă întotdeauna predică în fața mulțimilor, ci și rugăciune tăcută pentru lume.

De asemenea, este pomenit și Sfântul Nou Mucenic Dimitrie, care a mărturisit credința în vremuri mai apropiate de noi, în Constantinopol, în secolul al XVIII-lea. Jertfa lui arată că mărturisirea pentru Hristos nu ține doar de primele veacuri, ci se întinde până în zilele noastre.

Concluzie – Ce ne învață ziua de 27 ianuarie

Pomenirea aducerii moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur, împreună cu amintirea celorlalți sfinți ai zilei, ne arată că Dumnezeu nu uită nici o lacrimă, nici o nedreptate și nici o osteneală făcută pentru numele Lui. Exilul devine slavă, suferința se transformă în bucurie, iar cel prigonit ajunge prieten al întregii Biserici.

Ziua de 27 ianuarie este, astfel, o chemare la curaj, la pocăință și la nădejde: să nu ne temem de încercări, să nu ne rușinăm de adevăr și să credem că, mai devreme sau mai târziu, Hristos aduce lumină și dreptate acolo unde oamenii au semănat nedreptate.