Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia, mărturisitori ai biruinței – 9 martie

Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia

Ziua de 9 martie aduce în fața lumii creștine una dintre cele mai cutremurătoare și luminoase mărturisiri ale credinței: jertfa Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia. Acești bărbați, proveniți din diferite părți ale imperiului, făceau parte însă din aceeași ceată ostășească și aveau o singură inimă și un singur cuget: credința neclintită în Hristos. Ei au fost chemați să aleagă între porunca stăpânirii și chemarea lui Dumnezeu, iar alegerea lor a luminat istoria cu o putere pe care nici chinurile, nici moartea nu au putut să o stingă.

Pentru că au refuzat să jertfească idolilor, au fost aduși la cercetare și au primit porunci aspre. În ciuda amenințărilor, răspunsul lor a rămas neschimbat: Hristos este singurul lor Domn. Prigonitorii i-au lovit cu pietre peste față și peste gură, dar pietrele s-au întors în chip minunat împotriva celor care le aruncau. Împietrirea tiranilor însă nu s-a topit, iar sfinții au fost osândiți la o pedeapsă înfricoșătoare: în toiul iernii, au fost trimiși să petreacă întreaga noapte într-un lac înghețat, aflat în apropierea Sevastiei.

În acea noapte teribilă, când trupurile lor erau lovite de frigul năprasnic, cerul s-a deschis. Unul dintre ostași, slăbit de durere și de frică, a părăsit lacul și s-a îndreptat spre o baie încălzită din apropiere. Dar de îndată ce trupul lui a fost atins de aburii fierbinți, s-a topit ca ceara și a murit pe loc. În același timp, un alt soldat care păzea lacul a văzut lumina cerească revărsându-se asupra mucenicilor. Cununi strălucite coborau din cer peste fiecare dintre cei 39 rămași în apă. Atunci, cuprins de uimire și de credință, a intrat și el în lac, completând numărul celor ce urmau să moară pentru Hristos.

Când s-a făcut dimineață, trupurile lor abia mai suflau. Tiranii au poruncit să li se zdrobească fluierele picioarelor, pentru ca moartea lor să fie grabnică și dureroasă. Dintre toți, unul singur, cel mai tânăr, încă respira. Tiranul a sperat că tinerețea lui îl va face să renunțe la credință. Dar mama lui, care stătuse toată noaptea lângă lac, privindu-și fiul și rugându-se cu lacrimi, s-a apropiat de el cu putere și i-a șoptit cu glas cald și ferm să nu se teamă, să rabde puțin, să nu piardă cununa vieții. Aceste cuvinte au fost pentru el ca o ultimă mângâiere cerească. Curând, sufletul lui s-a ridicat spre Hristos, alăturându-se celorlalți mucenici.

Trupurile sfinților au fost așezate pe care și duse către râul din apropiere, pentru a fi arse, iar rămășițele aruncate în apă. Mama tânărului mucenic, văzându-și copilul murind, nu a căzut în deznădejde. Cu o forță care întrece orice putere omenească, l-a ridicat pe umeri și l-a dus după căruțe, dorind ca și trupul lui să se numere împreună cu cei ai celorlalți. Ajunsă la locul arderii, l-a așezat lângă ceilalți, încredințată că fiul ei va împărăți alături de Hristos.

Slujitorii tiranului au ars trupurile sfinților și au aruncat cenușa în râu. Dar Dumnezeu nu i-a lăsat să se piardă. O minune s-a săvârșit, căci rămășițele lor s-au adunat la un loc într-o scobitură a malului, de unde creștinii le-au scos cu grijă și le-au păstrat ca pe o comoară neprețuită. În fiecare an, la 9 martie, Biserica îi pomenește ca pe luminătorii curajului, ai dragostei și ai împărăției veșnice.

Sfântul Mucenic Urpasian

Tot în această zi este pomenit Sfântul Urpasian, un mărturisitor înflăcărat al lui Hristos. El trăia în vremea împăratului Maximian, un prigonitor crud al creștinilor. Când împăratul, cuprins de furie împotriva celor care îl părăseau pe zeii păgâni, a poruncit ca oricine se numea creștin să arunce brâul ostașului, mulți au ezitat și s-au temut. Dar Urpasian, unul dintre sfetnicii împărătești, s-a ridicat în văzul tuturor și, lepădându-și hlamida, a strigat că de acum înainte este ostaș al Împăratului Ceresc.

Acest gest i-a adus asupra lui mânia tiranului. A fost spânzurat și bătut cu vine de bou până când trupul i-a fost sfâșiat. Aruncat apoi într-o temniță întunecată, a îndurat fără plângere fiecare chin. Maximian a născocit o tortură nemaiauzită: a poruncit să fie închis într-o cușcă de fier și ridicat deasupra pământului, iar cușca să fie arsă cu făclii încins. Trupul sfântului s-a topit în cușcă precum ceara, umplând aerul de o mireasmă strălucitoare. Sufletul lui s-a ridicat la Dumnezeu ca un luceafăr. Oasele și carnea lui topită au fost aruncate în mare, dar credincioșii au simțit că rugăciunile lui rămân vii.

Sfântul Cezarie, fratele Sfântului Grigorie Teologul

Sfântul Cezarie, pomenit tot în această zi, a fost fratele marelui Grigorie Teologul. Om învățat și luminat, a trăit cu înțelepciune, cu credință curată și cu iubire pentru oameni. A fost un medic apreciat, dar mai presus de toate un om care a iubit adevărul și a rămas statornic în credință.

Cei șase mucenici: bunicul, bunica, tatăl, mama și doi copii

Această zi mai păstrează încă o mărturie emoționantă: o familie întreagă – bunic, bunică, tată, mamă și doi copii – care au primit moartea prin sabie pentru credința lor în Hristos. Ei sunt chipul unității și al dragostei care nu se teme de moarte. Dincolo de durerea tăierii sabiei, familia aceasta a arătat lumii că nici legătura de sânge, nici frica nu pot despărți sufletul de Dumnezeu.

Concluzie

Ziua de 9 martie este o zi de foc și lumină, în care Biserica ne aduce aminte că jertfa pentru Hristos nu este pierdere, ci biruință. Sfinții 40 de Mucenici ne arată puterea credinței care schimbă iarna în primăvară și moartea în viață. Sfântul Urpasian ne amintește că adevărul se spune cu îndrăzneală chiar în fața celor puternici. Cezarie și familia mucenicilor ne arată că sfințenia poate locui în case obișnuite. Toți acești sfinți strălucesc împreună ca o cunună a biruinței și ne cheamă să trăim cu aceeași credință neclintită.