Sfinții Mucenici făcători de lumină ai dreptei credințe – 16 februarie

Sfinții mucenici Pamfil și cei împreună cu el, pomeniți pe 16 februarie în calendarul ortodox, sunt cinstiți ca apărători neclintiți ai credinței în vremea prigoanelor lui Dioclețian. Într-o epocă în care mărturisirea numelui lui Hristos putea aduce lanțuri, chinuri și moarte, acești sfinți au ales să-și păstreze credința curată, unindu-se în aceeași mărturisire, deși veneau din locuri, neamuri și îndeletniciri diferite. Ziua lor ne amintește că Biserica a fost zidită și prin sângele martirilor, cei care au apărat Evanghelia cu mai multă putere decât ar fi făcut-o cuvântul.

Mărturisitori ai Ierusalimului ceresc

Mucenicii aduși atunci în fața autorităților au mărturisit fără teamă că patria lor este Ierusalimul cel de sus, arătând prin aceasta că pentru adevărații urmași ai lui Hristos, cetatea pământească nu este niciodată ultimul liman. Pamfil, Valent, Pavel, Seleuc, Porfiriu, Iulian, Teodul, Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil și Daniil au fost prinși la porțile Cezareei, iar când li s-a cerut să-și declare originea, au răspuns cu demnitate că sunt creștini. Acest simplu răspuns i-a adus în fața ighemonului și apoi în lanțul muceniciei.

Cinci dintre ei, Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil și Daniil, au fost supuși la chinuri și în cele din urmă au primit moartea prin sabie. Aceeași soartă au avut-o Pamfil, Seleuc, Valent și Pavel, care nu și-au lepădat credința nici în cele mai grele suferințe. Porfiriu, ucenicul și slujitorul Sfântului Pamfil, cerând trupul stăpânului său spre îngropare creștinească, a fost aruncat în foc. Iulian, mișcat de iubirea pentru martiri, a îmbrățișat trupurile sfinților și a fost și el ars de viu. Teodul, ultimul dintre ei, a primit moartea prin răstignire, urmând astfel pilda Domnului Hristos. Viețile lor arată că iubirea de Hristos a unit oameni diferiți, ridicându-i la aceeași cunună a biruinței.

Sfinții mucenici din Martiropole și Cuviosul Maruta

În aceeași zi este cinstit și Cuviosul Maruta, episcop în părțile răsăritene, trimis ca sol al împăratului Teodosie către regele Persiei. Pentru blândețea și curăția cu care se purta, acesta a dobândit mare trecere înaintea perșilor, iar Dumnezeu i-a dăruit puterea de a vindeca pe fiica împăratului, care era stăpânită de un duh necurat. În semn de recunoștință, episcopul a cerut moaștele sfinților ce pătimit în acele ținuturi și, întorcându-se împreună cu ele, a ridicat o cetate în cinstea lor, Martiropola. Acolo a așezat cu cinste sfintele lor oase, iar în ziua sfințirii cetății, după câțiva ani, s-a mutat și el către Domnul. De aceea, Biserica îi prăznuiește laolaltă: pe mucenici și pe păstorul care le-a cinstit jertfa.

Cuviosul Flavian – rugătorul nevăzut din munte

Tot pe 16 februarie este pomenit și Cuviosul Flavian, un mare nevoitor al pustiei, care s-a retras pe vârful unui munte și și-a zidit o chilioară în care a petrecut șaizeci de ani fără a vedea și fără a vorbi cu cineva. Hrana lui era foarte puțină, constând în legume muiate, primite o singură dată pe săptămână printr-o deschizătură săpată în zidul chiliei. Izolarea lui nu a fost însă despărțire de oameni, ci rugăciune tainică pentru lume. Dumnezeu l-a învrednicit cu darul vindecărilor și al mângâierii sufletelor, iar moartea lui a fost trecerea firească din pustia aceasta în odihna lui Hristos.

Sfântul Flavian, Patriarhul Constantinopolului

În aceeași zi, Biserica îl pomenește și pe Sfântul Flavian, Patriarh al Constantinopolului, care a fost ales prin lucrarea împăratului, a Sinodului și a clerului pentru viața lui curată și înfrânată. A stat în fruntea Bisericii un an și zece luni, până când a fost îndepărtat și trimis în exil de susținătorii ereziei lui Dioscor. Chinuit pentru apărarea dreptei credințe, s-a mutat la Domnul ca mărturisitor. Amintirea lui rămâne legată de lupta împotriva rătăcirii și de apărarea adevărului dogmatic.

Sfântul Romano din Carpenisia

Tot la 16 februarie este pomenit și Sfântul Cuvios și Mucenic Romano din Carpenisia, ucenic al Sfântului Acachie Kavsokalivitul. Mărturisitor statornic al credinței ortodoxe, el a suferit moarte martirică prin sabie în Constantinopol, în anul 1694, dovedind că iubirea de Dumnezeu este mai puternică decât amenințarea împăraților și decât judecățile acestei lumi.

Concluzie

Pomenirea Sfinților Mucenici din 16 februarie ne arată că puterea credinței nu se măsoară în tărie trupească, ci în curajul sufletului. De la martirii tăiați cu sabia, la cei arși în foc, la cei răstigniți, la marii episcopi și la nevoitorii pustiei, toți au avut aceeași mărturisire: Hristos este Domnul vieții și al morții. Numele lor stau mărturie pentru generațiile de astăzi, că nimic nu poate despărți pe om de Dumnezeu atunci când inima îi rămâne statornică.