12 iunie în calendarul ortodox: Sf. Onufrie cel Mare și Sf. Petru Atonitul, Giganții Pustiei
Distribuiți
Când deschidem fila de 12 iunie în calendarul ortodox, ne confruntăm cu o realitate duhovnicească ce depășește granițele înțelegerii noastre pământești. Biserica ne cheamă astăzi să cinstim doi titani ai monahismului, doi bărbați care au renunțat la absolut tot confortul uman pentru a trăi exclusiv din mila lui Dumnezeu: Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare, pustnicul din inima deșertului egiptean, și Sfântul Cuvios Petru Atonitul, cel considerat de tradiție a fi primul ascet care a sfințit stâncile Muntelui Athos.
Dacă privești icoanele lor, îi vei vedea înfățișați într-un mod izbitor: bătrâni, cu trupurile uscate de asceză, lipsiți de haine, acoperiți doar de propriul lor păr alb și lung care le ajunge până la pământ. Această imagine nu este o fantezie artistică, ci realitatea unor oameni care au atins o stare edenică, angelică, încă din timpul vieții.
Pentru toți cei care caută profunzimea zilei de 12 iunie în calendarul ortodox, acest articol vă propune o călătorie în locuri neumblate. Vom afla povestea prințului Onufrie care a mâncat din mâna Pruncului Iisus și aventura ostașului Petru, eliberat din temniță de Sfântul Nicolae pentru a deveni părintele spiritual al Muntelui Athos.
Sfântul Cuvios Onufrie cel Mare: Prințul devenit înger în deșert
Viața Sfântului Onufrie (care a trăit în secolul al IV-lea) a fost consemnată și lăsată moștenire Bisericii de un alt mare monah, Sfântul Pafnutie, care a călătorit adânc în deșertul Tebaidei (Egipt) special pentru a găsi pustnici ascunși de ochii lumii.
Minunea din copilărie: Pâinea împărțită cu Hristos
Tradiția ne spune că Onufrie nu a fost un om de rând, ci fiul unui rege din Persia. Pentru că soția regelui nu putea avea copii, s-au rugat mult lui Dumnezeu. Când Onufrie s-a născut, un demon a încercat să-l convingă pe rege că pruncul este rodul unui păcat, spunându-i să-l arunce în foc pentru a fi testat. Copilul a ieșit din flăcări complet nevătămat. Înțelegând că băiatul este ales, tatăl său l-a dus la o mănăstire din Egipt, numită Eriti, lăsându-l acolo încă de mic.
Aici a avut loc una dintre cele mai duioase minuni din viețile sfinților. Copilul Onufrie mergea adesea în biserica mănăstirii, unde se afla o icoană mare a Maicii Domnului ținând pe Pruncul Iisus în brațe. Cu mintea sa de copil curat, Onufrie lua bucata de pâine pe care o primea la masă, se ducea la icoană și Îi spunea lui Iisus: „Și Tu ești copil ca mine, dar Tu nu mănânci? Uite, ia din pâinea mea!”. Iar minunea se producea: Pruncul din icoană întindea mâna Sa de lemn, care devenea vie, și lua pâinea din mâna lui Onufrie. Acest lucru s-a repetat până când egumenul a aflat și a înțeles sfințenia absolută a acestui copil.
Chemarea deșertului adânc
Ajungând la maturitate, Onufrie a auzit povești despre viața sfinților care trăiau în deșertul absolut, în singurătate, asemenea Sfântului Ilie sau Sfântului Ioan Botezătorul. Inima sa s-a aprins de dorința de a-i urma. Într-o noapte, a luat doar o bucată de pâine și a părăsit mănăstirea, îndreptându-se spre pustiul interior (adânc).
Pe drum, a întâlnit un bătrân pustnic luminos care l-a ghidat timp de câteva zile, l-a învățat regulile aspre ale luptei cu demonii în singurătate și l-a așezat într-o peșteră părăsită, spunându-i că acolo este locul pregătit pentru el de Dumnezeu.
Supraviețuirea a 60 de ani în izolare totală
Când Sfântul Pafnutie l-a găsit pe Onufrie zeci de ani mai târziu, s-a speriat inițial, crezând că vede un animal sălbatic. Onufrie nu mai avea haine, acestea dezintegrându-se de mult în arșița soarelui, trupul fiindu-i acoperit doar de un păr alb, des și extrem de lung.
Onufrie i-a povestit lui Pafnutie că se afla în acel deșert de 60 de ani fără a vedea chip de om. I-a relatat cum, la început, a îndurat foame cumplită, sete, frig pe timpul nopții și căldură toridă ziua, fiind lovit de ispite demonice teribile. Însă, văzând răbdarea sa, Dumnezeu i-a trimis ajutor. Un înger a început să-i aducă pâine în fiecare zi. Lângă peștera sa a crescut miraculos un palmier (finic) care făcea curmale în fiecare lună a anului și a izvorât un fir de apă limpede. Mai mult, în fiecare sâmbătă și duminică, un înger al Domnului venea și îl împărtășea cu Sfintele Taine.
Sfârșitul pământesc și leii gropari
Onufrie i-a spus lui Pafnutie că a fost trimis de Dumnezeu special pentru a-i îngropa trupul, deoarece i se apropiase clipa plecării. După ce s-au rugat împreună, fața lui Onufrie a strălucit ca soarele și și-a dat sufletul în pace. Pentru că terenul era de stâncă dură și Pafnutie nu avea cu ce să sape un mormânt, Dumnezeu a trimis doi lei din deșert. Aceștia, ca niște animale domestice, au săpat groapa cu ghearele lor, Pafnutie a așezat trupul sfântului acolo, iar apoi peștera s-a prăbușit, palmierul s-a uscat, iar izvorul a secat, arătând că acel loc sfânt și-a împlinit misiunea.
Sfântul Cuvios Petru Atonitul: Părintele Muntelui Athos
Căutând profunzimea zilei de 12 iunie în calendarul ortodox, ne îndreptăm privirea de la deșertul egiptean spre Marea Egee, unde o peninsulă stâncoasă avea să devină „Grădina Maicii Domnului”. Aici îl întâlnim pe Sfântul Petru Atonitul, cel care a trăit în secolul al VIII-lea (sau al IX-lea).
Din general bizantin, prizonier în Siria
Spre deosebire de Onufrie, Petru a fost un om al armelor. El a slujit ca ofițer și comandant (școlar) în armata Imperiului Bizantin. Într-o bătălie teribilă împotriva arabilor (sărăcenilor) în regiunea Siriei, armata sa a fost învinsă, iar Petru a fost luat prizonier, ferecat în lanțuri grele de fier și aruncat într-o temniță obscură din cetatea Samara.
În închisoare, aprofundându-și suferința, Petru și-a dat seama că, deși promisese cândva lui Dumnezeu că se va face călugăr, a amânat mereu acest lucru pentru onorurile militare. A început să se roage cu lacrimi fierbinți Sfântului Ierarh Nicolae (grabnicul ajutător al celor închiși) și Sfântului Simeon Primitorul de Dumnezeu.
Minunea eliberării și promisiunea
După rugăciuni intense, Sfântul Nicolae i-a apărut în vis de mai multe ori. În cele din urmă, Sfântul Nicolae a venit însoțit de Sfântul Simeon. Simeon și-a atins toiagul de lanțurile de fier ale lui Petru, iar acestea s-au topit ca ceara. Porțile temniței s-au deschis singure, iar Petru a ieșit liber din teritoriul inamic.
Credincios promisiunii sale, Petru a mers imediat la Roma, unde, însuși Papa (în acea vreme Biserica nu era încă divizată), având o revelație de la Dumnezeu, l-a tuns în monahism pe mormântul Sfântului Apostol Petru. Petru a stat la Roma o vreme, dar dorul de isihie (liniște absolută) îl mistuia. S-a urcat pe o corabie cu intenția de a merge spre Răsărit.
Apariția Maicii Domnului și Muntele Athos
Pe mare, a avut o viziune uluitoare. A văzut-o pe însăși Maica Domnului, înconjurată de lumină cerească, alături de Sfântul Nicolae. Maica Domnului i-a arătat cu mâna spre un munte stâncos și împădurit care se ridica din ape, Muntele Athos, spunând: „Acesta este locul ales de mine, unde se vor sălășlui cei care vor să lupte împotriva diavolului. Acest munte îl voi sfinți și voi fi ocrotitoarea lui până la sfârșitul veacurilor”.
Când corabia a trecut pe lângă Muntele Athos, s-a oprit pe loc, deși vântul sufla din plin. Înțelegând semnul, Petru a coborât pe țărm. A fost primul monah care s-a stabilit în aceste locuri sălbatice, pline la acea vreme de fiare și lăstăriș impenetrabil.
53 de ani de luptă pe Stânca Sfântă
Sfântul Petru Atonitul a trăit pe o stâncă, într-o peșteră din Muntele Athos, timp de 53 de ani. Lupta sa cu demonii a fost una epică. Sinaxarele povestesc cum diavolii veneau sub formă de soldați, fiare sălbatice, sau chiar sub forma unor falși îngeri, încercând să-l alunge de pe munte, amenințându-l și lovindu-l, dar Petru răspundea doar făcând semnul Sfintei Cruci și chemând numele Maicii Domnului, iar demonii dispăreau ca fumul.
Hainele i s-au rupt complet, dar trupul i s-a acoperit de un păr des, protejându-l de frigul iernilor și de căldura verilor athonite. Mai târziu, un înger a început să îi aducă la fiecare 40 de zile mana cerească (o hrană spirituală miraculoasă). El a fost descoperit tot de un vânător căruia i-a povestit viața sa, la scurt timp dându-și obștescul sfârșit. El a deschis calea pentru mii de monahi care, din acel moment și până astăzi, transformă Muntele Athos în inima spirituală a Ortodoxiei.
Învățături duhovnicești pentru omul de astăzi
Punând laolaltă viețile celor doi giganți prăznuiți pe 12 iunie în calendarul ortodox, ne alegem cu lecții care ne pot reseta complet perspectiva asupra vieții moderne:
- Eliberarea de obsesia confortului: Într-o lume în care fericirea este măsurată prin confortul termic, hainele de firmă și mâncarea rafinată, Onufrie și Petru ne arată o realitate șocantă. Un om complet lipsit de bunuri materiale (inclusiv de haine) poate atinge o pace, o bucurie și o conexiune cu Divinitatea pe care miliardarii lumii nu o vor cunoaște niciodată. Fericirea adevărată nu atârnă de lucrurile exterioare.
- Încrederea totală în purtarea de grijă a lui Dumnezeu: Frica noastră principală este ziua de mâine: „ce voi mânca, ce voi bea, cu ce mă voi îmbrăca”. Acești sfinți au aruncat aceste griji la picioarele lui Hristos, iar Dumnezeu a demonstrat că poate trimite un înger cu o bucată de pâine sau poate face un palmier să crească în piatră seacă. Dacă Dumnezeu are grijă de pustnici în deșert, cu atât mai mult va avea grijă de familiile noastre.
- Puterea Sfintei Cruci: În fața depresiilor, a gândurilor negre sau a atacurilor invizibile (ispitele), Sfântul Petru Atonitul ne amintește de arma imbatabilă: semnul Sfintei Cruci și chemarea numelui lui Iisus și al Maicii Domnului. Acestea risipesc orice anxietate demonică.
