16 iunie în calendarul ortodox: Sf. Martir Neofit Cretanul și Sf. Tihon al Amatundei
Distribuiți
Când deschidem fila de 16 iunie în calendarul ortodox, ne aflăm în fața unei zile care unește antichitatea creștină a insulei Cipru cu istoria zbuciumată a Țării Românești din secolul al XVIII-lea. Biserica ne cheamă astăzi să cinstim doi ierarhi de o statură duhovnicească uriașă, care au înțeles că a fi episcop nu înseamnă a stăpâni, ci a sluji până la jertfa supremă.
Pe de o parte, facem pomenirea unui sfânt român recent canonizat, un grec care a iubit poporul român mai mult decât propria viață: Sfântul Ierarh Martir Neofit Cretanul, Mitropolitul Țării Românești. Pe de altă parte, călătorim în primele secole creștine pentru a-l onora pe Sfântul Ierarh Tihon, Episcopul Amatundei, un făcător de minuni a cărui milostenie a uimit cerul și pământul.
Pentru toți cei care caută profunzimea și semnificația zilei de 16 iunie în calendarul ortodox, acest articol este o invitație la descoperire. Vom explora curajul unui ierarh care a ridicat poporul împotriva abuzurilor fanariote și povestea unui tânăr care a „împrumutat” pâinea tatălui său lui Dumnezeu.
Sfântul Ierarh Martir Neofit Cretanul: Grecul care și-a dat viața pentru români
Istoria Țării Românești din anii 1700 este profund marcată de „epoca fanariotă”, o perioadă în care domnitorii erau numiți direct de Imperiul Otoman din cartierul Fanar al Constantinopolului. Adesea, acești domnitori (și ierarhii străini aduși de ei) erau priviți cu suspiciune, fiind considerați asupritori care veneau doar să se îmbogățească, însă Sfântul Neofit Cretanul a fost excepția strălucită, omul care a demonstrat că sfințenia nu ține cont de etnie.
De la Creta la scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei
Originar din insula Creta, Neofit a ajuns în Țara Românească ca dascăl și ierarh titular al Mirelor Lichiei. Datorită culturii sale vaste și a vieții sale curate, în anul 1738, după moartea Mitropolitului Ștefan al II-lea, Neofit a fost numit Mitropolit al Țării Românești.
Deși era grec prin naștere, inima sa s-a lipit imediat de turma care i-a fost încredințată. Istoricii menționează că el nu a fost un ierarh „străin de țară și de limbă”. A învățat limba română perfect și a devenit unul dintre cei mai mari promotori ai introducerii limbii române în cultul bisericesc, continuând munca Sfântului Antim Ivireanul. A înființat tipografii, a tipărit cărți de slujbă pe înțelesul poporului și a înființat școli rurale gratuite pentru copiii țăranilor.
Lupta împotriva „rumâniei” (Iobăgiei)
Cea mai mare realizare socială a Sfântului Neofit a fost lupta sa neobosită pentru eliberarea țăranilor din „rumânie” (șerbie / iobăgie). Țăranii erau legați de glie, fiind practic proprietatea boierilor. Neofit a considerat această practică o aberație anticreștină, declarând public că frații noștri întru Hristos nu pot fi ținuți sub jugul robiei, practică „de niciun folos, ba chiar de mare pagubă sufletului creștinesc”. Prin presiunile sale constante asupra domnitorului Constantin Mavrocordat, Mitropolitul Neofit a obținut eliberarea țăranilor de pe moșiile Bisericii și ale mitropoliei, dând un exemplu care a dus ulterior la desființarea iobăgiei în toată Țara Românească (1746).
Revolta împotriva lui Matei Ghica și Martiriul
Curajul Mitropolitului a atins apogeul în timpul domniei abuzive a lui Matei Ghica (1752-1753). Domnitorul a impus biruri zdrobitoare, ducând poporul la disperare și foamete. Neofit nu a tăcut. Când un emisar al Sultanului a venit la București, Mitropolitul a luat o decizie care i-a pecetluit soarta.
A ordonat să se tragă clopotele la toate bisericile din București. Îmbrăcat în veșminte, a ieșit în stradă cu Sfânta Cruce în mână și a strigat poporului: „Urmați-mă!”. A condus o mulțime uriașă de oameni direct la trimisul otoman, denunțând abuzurile și jafurile domnitorului.
În urma acestui act de un curaj civic și pastoral fenomenal, Matei Ghica a fost destituit și mutat în Moldova. Însă răzbunarea aplecaților săi nu a întârziat. La scurt timp după aceea, pe 16 iunie 1753, Sfântul Mitropolit Neofit Cretanul a fost otrăvit în taină, plătind cu viața dragostea pentru poporul său adoptiv.
Notă: Datorită vieții sale excepționale și a jertfei sale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat recent (decizia din octombrie 2022, proclamată solemn în 2023), trecându-l în rândul Sfinților Ierarhi Martiri.
Sfântul Ierarh Tihon: Făcătorul de Minuni
Continuând lectura calendarului de pe 16 iunie, ne mutăm atenția spre primele secole ale creștinismului (secolele IV-V), în cetatea Amatunda (Amathus) din insula Cipru, unde îl întâlnim pe Sfântul Tihon.
Tânărul brutar care L-a împrumutat pe Dumnezeu
Sfântul Tihon provenea dintr-o familie creștină simplă; tatăl său era brutar. De mic copil, Tihon avea o inimă extrem de milostivă. Într-o zi, tatăl său l-a lăsat la prăvălie să vândă pâine. Când tatăl s-a întors, a descoperit că prăvălia era goală, dar încasările lipseau cu desăvârșire.
Înfuriat, l-a luat la rost pe băiat. Tihon, cu o seninătate cerească, i-a răspuns: „Tată, am dat pâinea celor săraci și flămânzi. Scriptura spune că cel ce dă săracului, Îl împrumută pe Dumnezeu. Am dat pâinile împrumut lui Dumnezeu!”. Tatăl a rămas mut de furie, dar Tihon i-a spus să meargă la hambarele lor de grâu, care se goliseră de mult. Când tatăl a deschis ușile hambarului, a constatat cu stupoare că acesta era plin ochi cu cel mai curat și frumos grâu, revărsându-se peste margini. Această minune a fost începutul unui șir lung de fapte miraculoase.
Episcop al Amatundei și distrugătorul idolilor
Datorită vieții sale curate, a fost observat de ierarhia vremii. Sfântul Memnon l-a hirotonit diacon, iar după moartea acestuia, a fost ales Episcop al Amatundei (fiind sfințit arhiereu de marele Sfânt Epifanie al Ciprului).
Insula Cipru era încă dominată de temple păgâne și de culte idolatre foarte puternice (în special cultul zeiței Afrodita). Ca episcop, Tihon a fost un ostaș neobosit al Evangheliei. Prin predici blânde, dar și printr-o putere miraculoasă, a reușit să convertească mii de păgâni la creștinism. Nu a ezitat să pătrundă el însuși în templele idolatre pentru a sfărâma statuile zeilor falși, arătând poporului neputința lor.
Minunea viței de vie
Una dintre cele mai frumoase minuni păstrate de tradiție a avut loc într-o vie. Pe când era episcop, Tihon a găsit o ramură (o coardă) de viță de vie uscată și tăiată, aruncată la pământ de lucrători. A luat-o, s-a rugat și a înfipt-o în pământ. Spre uimirea tuturor, lemnul uscat a prins rădăcini pe loc, a înverzit, a înflorit și a produs imediat struguri dulci și copți. Strugurii acelei vițe (care a rodit zeci de ani după moartea sa) aveau un gust divin și erau folosiți pentru a vindeca bolile și a pregăti vinul pentru Sfânta Împărtășanie.
Sfântul Tihon a trecut la Domnul în pace la o vârstă înaintată, lăsând în urmă o cetate complet creștinată și o moștenire a bunătății.
Învățături duhovnicești pentru omul de astăzi
Punând laolaltă prăznuirile din data de 16 iunie în calendarul ortodox, ne alegem cu principii vitale pentru viața noastră cotidiană:
- Sfințenia în funcțiile de conducere (lecția Sf. Neofit): Astăzi există adesea percepția că oamenii aflați la putere (politică sau religioasă) sunt corupți și detașați de realitate. Sfântul Neofit ne demonstrează contrariul. O funcție înaltă (cum este cea de Mitropolit) nu este un privilegiu, ci un instrument pentru a apăra drepturile celor slabi. A te ridica împotriva abuzurilor unui sistem corupt, chiar cu prețul vieții, este o datorie creștină.
- Milostenia ca investiție sigură (lecția Sf. Tihon): Trăim într-o societate obsedată de economii, investiții și profit. Gestul tânărului Tihon ne învață cea mai sigură matematică financiară: banii sau bunurile oferite săracilor nu sunt o pierdere, ci un „împrumut” dat direct lui Dumnezeu, Care returnează întotdeauna dobânzi sub formă de pace, sănătate și, adesea, belșug material neașteptat.
- Patriotismul duhovnicesc: Faptul că Neofit era grec de origine, dar a luptat și a murit pentru emanciparea țăranilor români, ne arată că în Hristos nu există „naționalități” închise. Un om este evaluat după inima sa și după iubirea faptică pe care o arată celor din jur, indiferent de granițele geografice sau lingvistice.
