19 iunie în calendarul ortodox: Sf. Apostol Iuda (Ruda Domnului) și Sf. Cuvios Paisie cel Mare
Distribuiți
Când deschidem fila de 19 iunie în calendarul ortodox, ne întâlnim cu două destine spirituale colosale care au marcat istoria Bisericii în moduri diferite, dar la fel de profunde. Biserica ne cheamă astăzi să clarificăm o confuzie istorică majoră și să cinstim un Apostol pe nedrept evitat din cauza numelui său: Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului (a nu se confunda sub nicio formă cu Iuda Iscarioteanul, trădătorul).
Alături de acest mare apostol, calendarul ne poartă în inima fierbinte a deșertului egiptean din secolul al IV-lea, pentru a-l onora pe Sfântul Cuvios Paisie cel Mare, un ascet de o sfințenie atât de rară încât L-a văzut pe Hristos față în față și I-a spălat picioarele.
Pentru toți credincioșii care caută profunzimea și semnificația zilei de 19 iunie în calendarul ortodox, acest articol vă oferă o călătorie în inima Scripturii și a Patericului. Vom afla de ce Sfântul Iuda se numea pe sine „rob” și nu „frate” al lui Iisus, și cum a ajuns Sfântul Paisie să poarte în spate pe Însuși Mântuitorul.
Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului: Apostolul Fidel
Prima și cea mai importantă clarificare pe care trebuie să o facem este legată de numele acestui sfânt. În mentalul colectiv, numele „Iuda” a devenit sinonim cu trădarea, din cauza lui Iuda Iscarioteanul (cel care L-a vândut pe Hristos pe 30 de arginți). Din acest motiv, mulți creștini evită acest nume, deși Sfântul Apostol Iuda prăznuit astăzi a fost un om de o fidelitate și o sfințenie absolute. În Sfintele Evanghelii, pentru a fi deosebit de trădător, el mai este numit Tadeu sau Levi.
Cine era „Ruda Domnului”?
Sfântul Iuda făcea parte din familia extinsă a Mântuitorului Hristos. Tradiția Bisericii Ortodoxe (bazată pe protoevanghelii și scrierile Sfinților Părinți) ne învață că Dreptul Iosif (logodnicul Fecioarei Maria) a fost căsătorit anterior, având copii din acea primă căsătorie (înainte ca soția sa să moară). Printre acești fii (numiți în Scriptură „frații Domnului” în sensul de frați vitregi sau veri) se numărau Iacov (primul Episcop al Ierusalimului) și Iuda.
La început, înainte de Începerea propovăduirii Mântuitorului, frații Săi vitregi (inclusiv Iuda) nu au crezut în divinitatea Lui. Când Dreptul Iosif a vrut să împartă pământul său copiilor, a vrut să-I lase o parte și lui Iisus. Frații s-au opus, considerând că Iisus nu este fiul mamei lor. Doar Iacov L-a acceptat, împărțind partea sa cu El.
Convertirea și smerenia absolută
După minunile săvârșite de Hristos și, mai ales, după Învierea Sa, inima lui Iuda s-a schimbat radical. A înțeles că Acela cu care copilărise în casa din Nazaret era Însuși Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Iuda a fost copleșit de un sentiment uriaș de nevrednicie, aducându-și aminte de necredința sa din tinerețe.
Acest sentiment de smerenie este vizibil în cartea pe care a lăsat-o în Noul Testament: Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iuda. Deși ar fi putut să se laude cu originea sa, el își începe scrisoarea astfel: „Iuda, rob al lui Iisus Hristos și frate al lui Iacov...”. El nu a îndrăznit niciodată să se numească „frate al Domnului” din smerenie, considerându-se doar un simplu rob al Său.
Misiunea apostolică și martiriul
După Pogorârea Sfântului Duh de la Rusalii, Sfântul Apostol Iuda a plecat să propovăduiască Evanghelia. A călătorit enorm, ducând Cuvântul în Iudeea, Galileea, Samaria, Idumeea, Arabia, Siria și Mesopotamia (Irakul de astăzi). A convertit mii de păgâni la creștinism, a hirotonit episcopi și a dărâmat altarele idolilor.
Cu toate astea, măcinat de faptul că L-a trădat pe Domnul, acesta s-a spânzurat la scurt timp după moartea lui Hristos.
Sfântul Cuvios Paisie cel Mare: Titanul Deșertului Egiptean
Mutându-ne privirea de la perioada apostolică spre secolul al IV-lea, ziua de 19 iunie în calendarul ortodox ne aduce în atenție o personalitate copleșitoare a monahismului: Sfântul Cuvios Paisie cel Mare. Numele său domină paginile Patericului Egiptean prin minunile și viața sa aproape neomenească.
Ales din pântecele mamei
Sfântul Paisie s-a născut în Egipt, fiind cel mai mic dintre cei șapte copii ai unei familii extrem de evlavioase. După moartea tatălui său, mama sa era îngrijorată de creșterea copiilor. Într-o noapte, un înger i-a apărut în vis și i-a spus: „Dumnezeu, Tatăl orfanilor, mi-a poruncit să te întreb de ce ești tristă. Dedică-I Lui pe unul dintre fiii tăi”. Când mama a spus că toți sunt ai Domnului, îngerul l-a indicat pe cel mai mic, Paisie, spunând: „Acesta este plăcut Domnului”.
Auzind acestea, mama sa a răspuns cu bucurie, iar Paisie, ajungând la vârsta potrivită, a plecat direct în deșertul Sketis (Scetic), unde a devenit ucenicul marelui Avvă Pambo.
Asceza extremă și părul legat de tavan
Sub îndrumarea lui Pambo (și fiind coleg de chilie cu Sfântul Ioan cel Pitic), Paisie a învățat o asceză tăioasă. Ani de zile nu a privit pe nimeni în față, ținând capul plecat în pământ. După moartea Avvei Pambo, Paisie a intrat în deșertul adânc.
Postul său depășea limitele biologiei umane. Sinaxarele spun că uneori postea o săptămână întreagă fără hrană, alteori două săptămâni. Pentru a nu adormi în timpul lungilor nopți de rugăciune, Sfântul Paisie își lega părul capului (care crescuse lung) de o frânghie agățată de tavanul peșterii sale, astfel încât, dacă l-ar fi furat somnul și i-ar fi căzut capul, durerea să-l trezească imediat pentru a relua rugăciunea.
Minunile: Întâlnirile fizice cu Iisus Hristos
Dumnezeu i-a răsplătit curăția absolută a inimii cu un dar pe care puțini sfinți l-au avut: vederea lui Hristos.
Odată, pe când se ruga, Iisus Hristos i S-a arătat fizic în chilie și i-a spus: „Pacea Mea ție, robul Meu iubit!”. Paisie a căzut la pământ cu teamă. Hristos i-a cerut să Îi spele picioarele, ca semn al iubirii sale. După ce i-a spălat picioarele Mântuitorului, Paisie a băut din acea apă, simțind o bucurie și o dulceață care i-au ținut loc de hrană trupească zile întregi.
Într-o altă relatare celebră, Sfântul Paisie se afla pe un drum în deșert când a văzut un străin bătrân și obosit. Plin de iubire milostivă, Paisie l-a luat în spate pentru a-l ajuta. Pe drum, greutatea străinului a început să scadă, până când a devenit ușor ca un fulg și a dispărut. Paisie a înțeles, prin Har, că Acel străin fusese Însuși Hristos, Care venise să îi testeze dragostea pentru aproapele.
Iubirea pentru cei căzuți
Deși era un ascet sever cu el însuși, Sfântul Paisie avea o milă uriașă pentru păcătoși. Când un ucenic de-al său, plecat în cetate, a fost ispitit și s-a lepădat de Hristos pentru a se căsători cu o femeie de altă credință, toți l-au abandonat. Însă Paisie a postit și s-a rugat zile în șir, cu lacrimi de sânge, strigând către Hristos să nu lase sufletul ucenicului să piară. În cele din urmă, Hristos i s-a arătat și i-a spus: „Paisie, m-ai înduplecat cu dragostea ta”, iar ucenicul a simțit brusc o căință amară, s-a întors în deșert, s-a pocăit și s-a mântuit.
Sfântul Paisie cel Mare a trecut la Domnul în pace la o vârstă înaintată (anul 417 d.Hr.), fiind unul dintre stâlpii cei mai strălucitori ai spiritualității răsăritene.
Învățături duhovnicești pentru omul de astăzi
Punând laolaltă prăznuirile din data de 19 iunie în calendarul ortodox, putem extrage lecții de o profunzime uriașă pentru viața modernă:
- Smerenia vindecă greșelile trecutului: Sfântul Apostol Iuda ne arată că nu contează cum ai început, ci cum ai terminat. Deși a fost necredincios la început față de fratele său vitreg, Iisus, când a înțeles Adevărul, a devenit cel mai smerit om, refuzând să se folosească de „pilele” sau de gradul său de rudenie pământească. În viața noastră, smerenia este cea care ne reabilitează după orice greșeală.
- Hristos în chipul aproapelui: Întâmplarea în care Sfântul Paisie Îl duce în spate pe Hristos ascuns în chipul unui străin obosit este însăși esența creștinismului. Hristos ne testează zilnic. El se ascunde în cerșetorul de la colțul străzii, în colegul de muncă epuizat sau în membrul familiei care are nevoie de ascultare. Modul în care îi tratăm pe ei este modul în care Îl tratăm pe Dumnezeu.
- Nu abandona pe nimeni: Rugăciunea disperată a lui Paisie pentru ucenicul său apostat ne învață să nu renunțăm niciodată la oamenii dragi care o iau pe un drum greșit (vicii, anturaje rele, lepădare de credință). Dragostea și rugăciunea stăruitoare pot forța porțile Cerului și pot aduce înapoi chiar și pe cei mai pierduți oameni.
