28 mai în calendarul ortodox: Sfântul Ierarh Eutihie și Sfântul Nichita Mărturisitorul
Distribuiți
Când deschidem fila zilei de 28 mai în calendarul ortodox, facem o călătorie duhovnicească uluitoare care unește două epoci fundamentale din istoria creștinismului. Pe de o parte, suntem purtați în zorii Bisericii, în secolul I, alături de apostoli și de martirii primelor prigoane păgâne. Pe de altă parte, facem un salt în Evul Mediu bizantin (secolul al VIII-lea), în plină erupție a uneia dintre cele mai toxice erezii: iconoclasmul (lupta împotriva sfintelor icoane).
În această zi, Biserica Ortodoxă ne cheamă să cinstim doi mari ierarhi care, deși au trăit la o distanță de sute de ani unul de celălalt, au împărtășit aceeași dragoste arzătoare pentru Adevăr: Sfântul Mucenic Eutihie, Episcopul Melitinei, și Sfântul Ierarh Nichita Mărturisitorul, Episcopul Calcedonului.
Pentru toți cei care caută semnificația și bogăția zilei de 28 mai în calendarul ortodox, acest popas spiritual ne oferă o lecție desăvârșită despre ce înseamnă să fii păstor de suflete. Vom explora pe larg cum au reușit acești doi sfinți să învingă atât frica de moarte fizică, cât și presiunile politice ale împăraților eretici.
Sfântul Ierarh Eutihie: Ucenicul Apostolilor și Episcopul Melitinei
Sfântul Eutihie este o figură luminoasă a perioadei apostolice, o vreme în care a te numi creștin echivala, aproape instantaneu, cu o sentință la moarte. Cronicile Bisericii ni-l prezintă ca fiind un colaborator apropiat și un ucenic desăvârșit al Sfinților Apostoli.
Misiunea în regiunea Melitinei
Sfântul Eutihie a primit harul arhieriei chiar de la mâinile ucenicilor direcți ai Mântuitorului, fiind trimis să păstorească cetatea Melitinei (situată în regiunea istorică a Armeniei Mici / Capadociei, pe teritoriul Turciei de astăzi). În acea perioadă, Melitene era o importantă bază militară romană și un centru puternic păgânizat, plin de temple și sanctuare dedicate zeilor falși.
Misiunea lui Eutihie a fost una titanică. El trebuia să planteze sămânța Evangheliei într-un pământ pietros, dominat de superstiții și legi brutale. Sfântul a călătorit neobosit prin regiune, a distrus altare păgâne prin puterea rugăciunii, a vindecat bolnavi și a botezat mii de oameni. Prin blândețea și forța cuvântului său, a reușit să transforme o comunitate eminamente păgână într-o cetate strălucitoare a creștinismului răsăritean.
Martiriul și triumful asupra morții
Activitatea sa misionară a atras rapid furia autorităților romane. Într-o epocă în care împărații pretindeau să fie venerați ca zei, refuzul lui Eutihie de a aduce jertfe statuilor imperiale a fost considerat un act de înaltă trădare.
Ierarhul a fost arestat, interogat și supus la chinuri groaznice. Cântările Bisericii (Canoanele Utreniei din această zi) menționează că a îndurat cu bucurie suferințele, zdrobind „ale demonilor neputincioase îndrăzniri”. Tradiția consemnează că a fost supus unor bătăi cumplite și, conform unor izvoare imnografice, a primit sfârșit martiric fiind aruncat în apele mării (sau ale unui râu adânc).
Sângele său a sfințit pământul Melitinei, iar jertfa sa a servit drept temelie pentru una dintre cele mai puternice comunități creștine din primele secole (mai târziu, Melitene va da Bisericii nenumărați alți sfinți și ostași martiri).
Sfântul Nichita Mărturisitorul: Scutul Calcedonului împotriva Iconoclasmului
Mai departe pe lista prăznuirilor, mai exact pe 28 mai în calendarul ortodox, ajungem în secolul al VIII-lea, o perioadă în care inamicul Bisericii nu mai era păgânismul roman, ci o erezie apărută chiar din interiorul ei: iconoclasmul.
Chemarea la monahism și iubirea pentru săraci
Sfântul Nichita s-a născut într-o familie evlavioasă din regiunea Bitiniei și, de la o vârstă fragedă, a renunțat la bucuriile lumești pentru a îmbrăca haina monahală. În mănăstire, a devenit o adevărată „icoană” a smereniei. Era recunoscut în toată regiunea pentru inima sa uriașă: hrănea săracii, îmbrăca pe cei goi, găzduia călătorii și era un tată adoptiv pentru orfani și văduve.
Datorită vieții sale excepționale, a fost ales și hirotonit Episcop al Calcedonului (o cetate faimoasă, situată chiar pe malul opus al Constantinopolului, locul unde se desfășurase Sinodul al IV-lea Ecumenic). Ca episcop, a continuat să fie un păstor extrem de milostiv, cheltuind toate resursele eparhiei pentru a alina suferințele poporului său.
Înfruntarea cu împăratul Leon al III-lea Isaurul
Pacea eparhiei a fost spulberată când pe tronul Imperiului Bizantin a urcat Leon al III-lea Isaurul (care a domnit între anii 717 și 741). Din motive politice și ideologice, acesta a emis un decret imperial prin care ordona distrugerea tuturor icoanelor din biserici și case, considerând venerarea lor o formă de idolatrie.
Când ordinul imperial a ajuns la Calcedon, Sfântul Nichita s-a ridicat ca un munte de neclintit. El a refuzat categoric să își scoată icoanele din biserici, explicând poporului și trimișilor imperiali teologia corectă: Cinstirea adusă icoanei nu se îndreaptă către lemn sau vopsea, ci trece către Persoana sfântă reprezentată pe ea (Hristos, Maica Domnului, Sfinții).
Exilul și moartea ca „Mărturisitor”
Pentru refuzul său de a se supune împăratului, Sfântul Nichita a fost destituit din scaunul episcopal, a fost batjocorit public și trimis în exil. Cronicile spun că a îndurat foame, frig și privațiuni extreme în diverse locuri de surghiun. Deși nu a fost ucis cu sabia, suferințele îndurate pentru apărarea dreptei credințe i-au secătuit puterile fizice.
A trecut la cele veșnice în exil, plâns de credincioșii pe care i-a păstorit și iubit. Datorită rezistenței sale asidue în fața ereziei și a suferințelor îndurate fără a fi executat direct, Biserica i-a acordat marele titlu de „Mărturisitor” (Confesor). Moaștele sale au devenit mai târziu un izvor de vindecări și tămăduiri miraculoase.
Ce ne învață Sfinții zilei de 28 mai? (Lecții pentru secolul XXI)
Parcurgând viețile celor doi mari ierarhi pomeniți pe 28 mai în calendarul ortodox, descoperim lecții de o actualitate tulburătoare pentru lumea în care trăim:
- Curajul de a fi „în contra curentului”: Sfântul Eutihie a înfruntat un imperiu păgân, iar Sfântul Nichita a înfruntat un împărat eretic. Ambii ne demonstrează că adevărul nu se stabilește prin decret politic și nici nu se măsoară în funcție de majoritate. Un creștin adevărat trebuie să aibă curajul de a-și apăra principiile, chiar dacă întreaga societate îi cere să facă un compromis.
- Filantropia ca mod de viață: Viața Sfântului Nichita din Calcedon ne amintește că teologia înaltă trebuie dublată de fapte bune. El a aparat icoanele Mântuitorului zugrăvite pe lemn, dar înainte de toate a apărat „icoanele vii” ale lui Hristos: săracii, bolnavii, văduvele și orfanii. O credință fără milostenie este goală.
- Suferința asumată pentru Adevăr: Fie că vorbim de martiriul sângeros al primelor secole (Eutihie) sau de presiunea psihologică și exilul din perioada bizantină (Nichita), suferința pentru Adevăr aduce întotdeauna cununa veșniciei.
